Nu ştiu cum e pentru voi, dar eu port în inimă o mână de oameni pe care îi respect mult de tot. Câţiva sunt profesori, dar profesori din aceia pe care nu te mai saturi să îi asculţi. Profesori care te învaţă despre viaţă, despre bine şi rău şi care te transformă dintr-un vas gol într-un vas plin. Profesori care nu ştiu nici până în ziua de astăzi cât mi-am dorit să rămân repetentă sau să repet măcar un an ca să pot sa îi ascult din nou din bancă, în sala arhiplină de seminar.
Caţiva, alţii, sunt erudiţi. Oameni care emană corectitudine, pasiune, cunoaştere profundă. Oameni care au citit de 10 ori mai multe cârţi decât mine. Oameni care ştiu să persevereze, care ştiu importanţa lucrului bine făcut şi care sunt într-atât de exigenţi încât nicio virgulă nu rămâne nelalocul ei.
Toţi sunt oameni lângă care mi-am dorit să stau. Într-un fel ciudat şi egoist, un om mic asemenea mie îşi imaginează că aşezarea lângă un om mare poate realiza un transfer de inteligenţă şi motivaţie. Cel puţin în mintea mea, asocierea fizică aduce şi un plus de curaj, de înţelepciune, de inspiraţie, deşi ştiu că e doar o iluzie.
Ce mi-a oferit de multe ori Dumnezeu este tocmai ocazia de a lucra cu asemenea oameni. Unii, puţini, m-au dezamăgit. Am descoperit că toată aura lor era doar o simplă şi amăgitoare coajă. Dar cei mai mulţi au fost aşa cum mi-i imaginam. Cea mai mare problemă a fost când a trebuit să vorbesc cu aceşti oameni. De fiecare dată, fără excepţie, nu am reuşit să conving că merit să mă aflu lângă aceşti oameni. De fiecare dată m-am bâlbâit, m-am împiedicat, am uitat ce voiam să spun, mi-au pierit toate ideile bune pe care le aveam şi cumva am dat-o în bară.
Chiar atunci când ce aveam de spus sau de făcut era un lucru pe care îl făcusem de sute de ori, iată că la momentul decisiv nu am reuşit să mă concentrez. Mi-am pierdut logica, cursivitatea, coerenţa, am discutat despre nimicuri când aveam în faţă cunoştinţe adânci despre lucruri mari. Şi, astfel, am ratat şansa de a face o impresie bună oamenilor pe care îi respect (sau cel puţin sunt foarte sigură că aşa am făcut).
De multe ori, mi se întâmplă la fel şi în faţa lui Dumnezeu. Am impresia că Îl cunosc. Am senzaţia că ştiu ce vreau când mă plec în rugăciune. Ştiu că Dumnezeul Căruia mă închin este un arhitect mai mare decât cei mai mari arhitecţi ai lumii. Şi dacă cei mai mari arhitecţi (sau muzicieni, ingineri, scriitori) sunt adulaţi pentru ceea ce au realizat vremelnic, cum să nu te simţi mic în faţă în faţă cu Cel care a creat totul?
Se întâmplă să apar în faţa Lui şi să am atâtea de spus încât să mă bâlbâi. Să Îi vorbesc ca unui om mai puternic. Sau ca unui medic, care trebuie să mă vindece. Sau ca unui paznic al ieftinei averi personale. Sau ca unui judecător care nu-mi poate face dreptate decât mie. Sau ca unui talisman care să îmi îndeplinească dorinţele. E regretabilă fiecare ocazie în care ne apropiem de Dumnezeu aşa, deşi ştim că El este atotputernic. Dar cred că tocmai măreţia şi sfinţenia Lui ne ajută să înţelegem cu adevărat cât suntem de mici şi de neputincioşi. Şi cât merităm. Sau nu. Şi câte am primit, deşi nu meritam nici o secundă.
Să vă fie săptămâna „mare”!
{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 27 februarie 2012}
0 comentarii:
Post a Comment