Ca una care am petrecut ultimele luni în preajma copiilor şi ca una care le-am ascultat poveştile despre ţurţuri şi le-am alinat durerile de gingii am avut câte ceva de învăţat.
Am învăţat, de exemplu, că e sănătos să alergi şi să te joci, chiar dacă adulţii îţi spun că o să transpiri şi te îmbolnăveşti. Personal nu-mi amintesc prea multe ocazii în care să fi fost bolnavă în copilărie, dar amintiri cu prietenii de joacă am muuuulte de tot. Am mai învăţat cât de dureros este când adulţii promit ceva şi nu se ţin de cuvânt. Şi chiar aşa, adulţii aceştia, cine se cred? Şi că metoda cea mai bună de a atrage atenţia este să faci ceva rău – dar o să mă prefac că nu mai ştiu asta.
Ce m-a surprins însă au fost preferinţele culinare ale piticilor. Ţineam o lecţie culinară şi fiind presaţi de timp am ales să facem ceva rapid şi uşor, adică salată de fructe. Ceva light, fără zahăr, cu 4 fructe, stafide, nuci şi susan. Recunosc că mă aşteptam la ceva mai mult entuziasm, dar uitasem cât de multe dulciuri mănâncă un copil şi cum, în cele mai multe dintre cazuri, un fruct nu va putea înlocui o napolitană sau un baton de ciocolată.
Desigur, copiii nu sunt de condamnat, mănâncă ce li se dă. Dacă te obişnuieşti cu un gust, fie că vorbim despre foarte sărat ori dulce concentrat, papilele noastre gustative vor prealua controlul asupra raţiunii. Ceea ce voi scrie nu mă absolvă. Până nu demult, pancreasul meu pompa prea multă insulină ca să scape de acelaşi dulce concentrat, aşa că nu mă erijez în judecătoarea nimănui.
Ce mi se pare relevant pentru editorialul de astăzi este oamenii cad pradă de cele mai multe ori propriilor gusturi. La început, era suficientă o bucăţică de ciocolată în plus pentru a ni se părea prea dulce. Apoi am crescut doza lucrurilor care ne fac pe plac limbii. Biscuiţi săraţi sau chipsuri. Salată înecată în suc de lămâie sau oţet. Mâncare într-atât de grasă sau de condimentată încât niciunul dintre prietenii noştri nu ar rezista să mănânce. Oricum, există un moment în care fiecare îşi dă seama de excesul său. Ne dăm seama atunci când am depăşit limita normală de grăsime sau dulce sau orice altceva - pentru a păstra cursivitatea discursului meu.
Ne dăm seama, dar cădem mereu în aceeaşi capcană: de a accepta un rău mic (sau un bine în exces), puţin câte puţin, până ce răul este la el acasă în viaţa noastră. Extrapolând, orice lucru bun în exces este dăunător. Prea multă apă. Prea multă odihnă. Prea multă mâncare gătită de mama. Prea multă preocupare pentru ordine. Pe de altă parte, orice lucru rău, căutat cu perseverenţă şi dorit cu ardoare, oricât de mic ar fi, ne toceşte simţul corectitudinii.
Ia să fur un leu sau zece de la cineva care nu ar simţi lipsa lor. O să mor de foame. Nu am bani de bilet ca să ajung acasă. Nu mai am bani până la salariu nu pentru că nu i-am administrat bine ci pentru că am avut prea puţini. Sau urgenţe.
Ia să scap din situaţia asta minţind. Nimeni nu va afla, nici măcar nu este ceva foarte grav. Alţii mint cu privire la lucruri cu mult mai serioase. Numai de data asta nu zic nimic. Nimeni nu ştie.
Exemplele sunt nenumărate, dar cu sigranţă că fiecare are explicaţii, argumente, scuze pentru orice lucru rău. Scuze găsim repede si mereu :)
La început ştim că nu e bine, dar continuăm. Apoi, ştim că nu e bine dar ştim că prima dată nu s-a întâmplat nimic rău şi ne tocim conştiinţa, îndulcind răul. Există o expresie în limba română „nu e diavolul chiar aşa de negru”. Chiar aşa? Exact aşa cum se întâmplă cu zahărul, care de 30 de ani există în aproape toate alimentele noastre şi consumăm de 4 ori mai mult decât am avea nevoie, aşa facem şi cu alte rele pe care le-am acceptat voit şi nu le mai considerăm dăunătoare.
Vă propun ca săptămâna aceasta să medităm la acele lucruri pe care le facem mecanic, le gândim, le simţim. Cu adevărat sunt ele nişte lucruri nevinovate sau sunt obiceiuri proaste cate ne macină sănătatea şi ne tocesc conştiinţa morală?
{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 20 februarie 2012}
0 comentarii:
Post a Comment