Uneori, poveştile de iubire se termină. Poveşti care au adunat gheme de emoţii amalgamate, emoţii care au pictat imagini imposibil de şters, imagini din multe noiembriuri de neuitat...
Şi nu doar că se termină, dar tăişul e brusc asemenea unui coşmar din acela în care numele ei sau al lui este rostit cu drag de un altul sau de o alta. Neîncetat. Definitiv. Coşmar în care monştrii nu se află sub pat, ci în propriul tău imaginar, ascunşi printre tremurat şi cutremurat.
Coşmar dintr-acela în care tot ce îţi doreşti este să te trezeşti şi pe măsură ce îţi doreşti asta cu mai mare ardoare, îţi dai seama că în fapt eşti mai treaz decât oricând.
Dar există drumuri pe care trebuie să le parcurgi singur. Fiecare a trăit momente devastatoare, singurătate, câteva furtuni mai mari şi mai mici. Fiecare s-a trezit tras în jos de valuri mai mari decât el, de emoţii copleşitoare şi de promisiuni mai mari decât ar putea face faţă. Şirag de momente în care a muşcat mai mult decât poate mesteca, după cum ar spune englezul. Când ne uităm unii la alţii, ne dăm seama că a fi nedorit, neiubit, evitat, ignorat, uitat este o povară mai grea decât a-ţi lipsi hrana sau casa.
Dar toată cutia asta de întuneric este un cadou până la urmă pentru că abia atunci înţelegi. Înţelegi că nimeni nu iese dintr-o furtună la fel ca atunci când a intrat în ea. Nimeni nu trece printr-o călătorie fără a aduce ceva cu sine. Pentru asta există furtunile. Fără a minimaliza durerea şi fără a nega sfâşierile repetate, actele de neiertat în aparenţă, ce ai nevoie cu adevărat este să ţi se spună că nu suferi degeaba.
Că suferi pentru că merită. Merită să fii mai puternic. Merită să trăieşti. Şi măcar pentru o secundă (sau 60) merită să lupţi pentru viaţa ta. Nu suferi ca să fii trist. Ca să fii deprimat. Ca să devii amar şi posac. Ca să mori la finalul unei bătălii. Suferi pentru că dincolo de gustul amar al perfuziilor de realitate, dincolo de înţepăturile alogene, dincolo de operaţii care taie definitiv din tumori, există o zi. Există mâine. Există luptători care te încurajează. Există strigăte care se aud mai tare decât orice înjurături şi chiar vorbe care nu se aud niciodată.
Poate că visul acela nu era al meu. Poate că nici nu m-ar fi făcut fericită. Şi cu siguranţă învăţ mai mult de la a sta cu ochii deschişi direct în întuneric decât dacă aş sta cu atenţia îndreptată spre un abur ce păleşte dimineaţa.
Pot rămâne în urmă cereri în căsătorie nerostite. Pot rămâne transplanturi nefăcute. Analize ne-efectuate. Cicatrice sângerânde şi pline de puroi. Dar asta nu ne ţin pe loc sau în urmă. Nu. Niciodată. Life goes on. Aşadar cine sunt eu să mă pun de-a curmezişul unui coşmar?
0 comentarii:
Post a Comment