 |
| Foto: 365sewnhearts.blogspot.com |
De fiecare dată când plec de la orele de meditaţii de miercuri sau duminică şi aştept autobuzul, privesc înalt spre ferestrele blocului din faţa mea. Geamuri obişnuite, cele mai multe micuţe şi înghesuite, în blocuri gri şi prăfoase, cu perdele din spatele cărora abia se întrezăresc ochi, mâini şi vieţi. Între toate geamurile, este unul la care ochii mei stau aţintiţi din secunda în care ajung în staţie până ce soseşte autobuzul: fereastra de la etajul zece.
Şi asta nu pentru că acolo ar locui vreuna dintre bătrânicile pe care obişnuiesc să le vizitez. Nici vreo iubire secretă sau veche, vreun om pe care refuz să îl las să-şi trăiască viaţa şi pe care să-l sufoc cu iubirea mea. Nici vreun om pe care îl spionez fără încetare. De fapt, în realitate nici nu ştiu cine locuieşte acolo sau dacă locuieşte cineva. Ceea ce îmi atrage însă privirea acolo este grilajul montat în afara acelei ferestre.
În mod evident, nu cred că există vreun pericol exterior la acea înălţime. Nu văd nicio provocare, nicio ameninţare ce ar justifica acele grilaj. Nici nu-mi pot imagina ce s-ar putea întâmpla aşa de periculos care ar justifica gratii.
În schimb, mă gândesc că s-ar putea ca acea casă să fie locuită de cineva care şi-ar risca viaţa în apropierea acelui geam – copii mici sau cumva un adult cu probleme de sănătate fizică sau mentală. Asta mă face să înclin către ideea că uneori este mai periculos ce se află în interior decât ceea ce există afară.
Ceva de tipul unei inimi împărţite între ceea ce ştii că îţi trebuie şi ceea ce ţi-ai dori – acel ceva care îţi pune în pericol zilnic integritatea mentală, capacitatea de a discerne şi puterea de a alege ce este corect şi bine pe termen lung. Sau ceva de tipul unor poveri pe care le vezi ca sacrificii – există zile în care faci sacrificii care par că merită tot efortul şi zile în care fiecare secundă pare un sacrificiu. Sau ceva de tipul unei alegeri între a vorbi cu persoana pe care o iubeşti şi a petrece timpul cu verzi şi uscate în faţa unui monitor. A alege între copii şi muncă. A alege să îngropi sentimente şi să-ţi petreci serile, sâmbetele, concediul singur decât să îţi pui inima pe tavă.
Acestea sunt deciziile care macină şi surpă un gol în inimă. Acestea sunt deciziile din cauza cărora pierdem fire negre şi câştigăm nopţi albe. Nu avem parte de şanse nelimitate pentru a ne putea bucura de ceea ce avem. Nici măcar dragostea pe care ne-au jurat-o iubiţii noştri nu mai are putere împotriva uitării şi ignorării. Nici măcar suferinţa nu mai are puterea de a reînnoi jurăminte prăfuite sau uitate complet. Exact acolo unde speram să contăm nu ne mai găsim niciun loc, exact acolo unde credeam că putem să găsim o îmbrăţişare primim doar ignorare şi acolo unde ne doream să contăm am ajuns în plus, deranjanţi şi nebăgaţi în seamă.
Nimic nu este mai rău decât regretul de a fi pierdut ceva ce avea potenţialul de a ne schimba viaţa.
Oasele se fracturează. Organele se opresc. Carnea de sfâşie. Pielea se încreţeşte. Putem coase carnea, suda oasele, repara răni, vindeca vânătăi şi masca cicatrice. Putem mima că ne interesează cineva până ce ne împrumută suma de bani de care avem nevoie. Sau până ne oferă ajutorul pe care altul nu îl poate oferi. Când viaţa se sfâşie în felii, nu mai e nicio ştiinţă, nicio pricepere, nu mai există reguli.
În esenţă, nu poţi să rezolvi problema pentru că tu însăşi eşti problema Tot ce mai există este posibilitatea unui transplant. De perspectivă. Şi eventual şi de inimă. Una de carne dată pe una care să simtă ce înseamnă iubirea adevărată, nu doar cea din interes, nevoie, singurătate etc.
{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 30 iunie 2014}
0 comentarii:
Post a Comment