Foto: |
În clasa a IV-a
îmi doream să scriu. Caiete întregi, pagini înghesuite, cu rânduri lăbărţate scrise
în grabă. Şi am scris, şi încă scriu, dintr-o suflare, alte pagini întregi şi
alte rânduri lăbărţate, scrise în şi mai mare grabă.
În clasa a VIII-a
îmi doream să devin profesoară de franceză. Sau de geografie. Ca să pot povesti
tuturor despre tărâmuri îndepărtate, să las imaginaţia să zboare, să visăm
împreună despre oameni şi lucruri. Şi să visăm cu accent...Şi am predat, şi
încă predau, şi mi-e inima plină de visări. Şi de copii.
Dar toată viaţa,
absolut toată, am visat să iubesc. Şi iubesc ce predau şi copiii cărora le
predau. Şi adulţilor cărora le predau. Şi articolele pe care le scriu. Dar mai
ales acum iubesc un om care îmi şopteşte în inimă, nu doar în ureche. Un om
care îmi este cel mai frumos cuvânt la care mă pot gândi, dintre toate
cuvintele pe care le-am auzit sau le-am scris vreodată. Un om care vede în mine
toate cioburile, şi aşchiile, şi pânzele de păianjen, care prăfuieşte toate
cotloanele sufletului meu şi care tot mă iubeşte, în ciuda tuturor acestora.
Toate zâmbetele
mele încep cu el şi când zâmbesc, zâmbesc mai larg decât cerul pentru că îl iubesc
infinit. Toate bătăile inimii mele sunt cheltuite pe el pentru că suntem doi
oameni care comunică de la dragoste la dragoste. El este exact poezia pe care
mi-aş fi dorit să o scriu vreodată, dacă aş fi avut talent. El este cel pe care
ochii mei îl vor căuta întotdeauna într-o mare de oameni. El este cel la care visez în culori care nu există încă.
Domnul meu noiembrie, dragă D., hai
să-ţi spun un secret: uneori nici nu mai aud ce povestim, doar îţi ascult vocea
şi râsul. Uneori nu doar că mi se înmoaie genunchii, dar corpul meu uită cu
totul că mai are genunchi. Să ştii că tu eşti începutul şi sfârşitul a tot şi te
voi înconjura de calm tot restul vieţii mele.
0 comentarii:
Post a Comment