De fapt nu îmi place doar arhitectura lor, ci îmi place senzaţia aceea de rătăcire prin propriile gânduri, încercând să-mi imaginez cum arată camerele, ce bibelouri ascund, ce amintiri şi mirosuri poartă din odaie în odaie. Rareori încerc să-mi imaginez şi cum arată cei care le locuiesc, dacă preferă dimineaţa sau amurgul, dacă ar alege mireasma de levănţică sau vanilie sau dacă m-ar primi vreodată în casa lor.Ce mă preocupă mai mult decât aceste case misterioase sunt casele care nu mai au niciun mister. Casele acelea înalte, cu obloane trase de mulţi ani, cu grădini copleşite de buruieni, cu uşi fără clanţă sau, mai rău, abandonate în seama unor oameni ai străzii, mereu alţii. Asemenea case întâlnesc tot mai ades.
Şi aceeaşi privelişte dezolantă, goală, o întâlnesc în fiecare zi în metrou, în autobuz, pe fiecare stradă. Tristeţe, dezamăgire, dezinteres, dezgust, neimplicare. Oameni bântuiţi de fantome, de stres, de boli închipuite, mereu cu privirile absente, căutând ceva prin aer sau jos, pe asfalt. La prima impresie ai crede că sunt deprimaţi, frământaţi de probleme prea grele, măcinaţi de datorii prea mari, preocupaţi de griji nemăsurate.
Dar depresia privită în oglindă nu seamănă cu tristeţea, nu înseamnă ochi plânşi, nu se îmbracă în negru şi maro.
Depresia este acea stare de amorţeală faţă de sine, faţă de bine, faţă de rău, faţă de chemările la acţiune, faţă de suferinţă, faţă de minciuni, faţă de iubirea celui din faţa ta. Depresia înseamnă să te trezeşti dimineaţa cu scopul de a găsi cea mai scurtă cale de a merge înapoi la somn. Zilele nu sunt tocmai zile. Zilele înseamnă o perioadă de timp în care te confrunţi cu obstacole peste obstacole, cu ispite care vin sub forma unor analgezice puternice şi tot mai puternice, cu fantome tot mai şterse.
Zile în care ţi-e indiferent dacă iei trei sau zece pastile sau dacă a mai apărut vreun tratament pentru boala ta. Tu te gândeşti doar să îţi amorţeşti şi mai mult creierul, să-l împiedici să mai gândească la viaţa ta reală. Îl afumi, îl îmbeţi, îl ameţeşti cu droguri „uşoare”, te vinzi ocazional ofertanţilor de pseudo-iubire. Îi dai calmante, îi dai energizante, îi dai zahăr, îi dai mâncare cât pentru o săptămână pentru ca apoi să verşi totul afară 21 de minute mai târziu. Îl laşi să fie leneş, să moară de somn, de sete, îl deprivezi de tot felul de nutrienţi, dar nu îţi pasă.
Nu îţi pasă.
Nu îţi pasă...de ce ţi-ar păsa?
Depresia nu înseamnă tristeţe sau lacrimi. Depresia este simţământul copleşitor de amorţeală şi dorinţa de a te folosi de orice pentru a trăi pentru o nouă zi. Depresia este uitarea unui vis, singurului vis în care merită să credem: să trăim cât suntem în viaţă şi să murim numai atunci când murim. Depresia înseamnă doar că viaţa ta a ajuns la un punct şi o virgulă, nu la sfârşitul propoziţiei. Pentru că atunci când călătoreşti cu trenul şi se întâmplă să treci printr-un tunel, nu rupi biletul şi te arunci pe geam. Ci stai liniştit şi aştepţi să ieşi la lumină.
[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 9 octombrie 2013]
0 comentarii:
Post a Comment