89. De pe acoperişul lumii

Un număr însemnat dintre fotografiile care îmi plac sunt panorame - poze înalte, de perspectivă, în care să simţi deopotrivă aerul rarefiat şi pulsul ridicat al celui care a ajuns sus. Şi cum să nu-ţi placă panoramele de la înălţime când îţi pare că împărtăşeşti emoţia şi oboseala celui ce a ajuns acolo ca să imortalizeze o privelişte ce a arătat aşa doar o singură secundă din întreaga istorie?

Foto: alphacoders.com

Ne place situaţia aceasta pentru că ne aminteşte de toate momentele în care ne-am împins singuri de la spate, ne-am convins că merită să mai facem un pas, să mai urcăm o treaptă, să ne împingem limitele încă un pic. Ne străduim să ajungem mai sus şi la un moment dat parcă nici nu ne pasă ce e mai jos sau mai sus de noi. Pasul acesta contează, pasul acesta. Acum, aici, decizia bună din locul acesta. Gândul potrivit de lângă bolovanul care aproape că ne-a strivit glezna. Mâna rece ţinută strâns de a noastră care ne rămâne alături şi la pasul următor.

Dacă suntem căţărători, întotdeauna există un alt munte pe care trebuie să ajungem, pe care trebuie să-l urcăm. Ajungem sus, facem „poza” şi mergem mai departe. Suntem epuizaţi de efort, dar peste măsură de încântaţi, de mulţumiţi de sine, de triumfători.

Şi timp de o secundă, sau poate 10, suntem ispitiţi să uităm de toate „pozele” pe care nu le-am făcut pe drumul de urcare. Cine îşi doreşte să îşi amintească aşa ceva? Transpiraţia, rănile, desfigurările, înţepăturile în genunchi (sau în orgoliu), descurajarea, nenumăratele „cine m-o fi pus să fac asta?” şi indecisele „dacă renunţ acum, nimeni nu mă va condamna”...

Urcăm pentru că aşa trebuie. Aşa am decis. Sau aşa au decis alţii. Sau pentru că de jos (sau de sus) suntem priviţi. Aşteptările sunt mari.

Urcăm pentru că aşa trebuie, nicidecum pentru că aşa ne dorim. Urcarea dureroasă, prăpastia necruţătoare, angoasa de a nu reuşi să găsim o scurtătură până la „nivelul următor” – nimeni nu fotografiază aşa ceva. Nimeni nu îşi doreşte să îşi amintească aşa ceva.

Vrem doar să ne amintim priveliştea din vârf: momentul care îţi taie respiraţia, chiar de pe acoperişul lumii. Pentru acela continuăm să ne căţărăm. Şi întotdeauna priveliştea aceea merită toată durerea. Toată transpiraţia din lume. Toate jumătăţile de respiraţie. Toate oftaturile. Sună a nebunie, nu? Dar priveliştea din vârf merită totul...

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 13 august 2013]