Fiecare dintre noi are o umbră. Nu mă refer aici la întunecimea ce se proiectează pe asfalt în faţa sau în spatele nostru în funcţie de momentul zilei. Nu mă refer nici la tristeţea revărsată pe chip, la finalul unei zile proaste, după ce te-ai împiedicat sau după ce te-ai fript, încă o dată.
Nu vreau să scriu nici despre învelişul vizibil ce ne acoperă sufletul, nu despre faptul că eşti prea tânăr sau prea ridat, prea mare sau prea subţire, nici despre ceea ce te-a purtat prin locuri mai apropiate sau mai depărtate şi ţi-a permis şi promis să-ţi arate lumea. Nu despre ce te-a ridicat, s-a luptat cu febre şi erupţii, oase şi inimi frânte vorbim azi.
Dar până să ajungem la umbră, vreau să deschid o scurtă paranteză. Probabil că aţi auzit că prima accepţiune a cuvântului latin persona a fost aceea de mască. În teatrul antic, actorii purtau măşti care erau adecvate rolului interpretat, ceea ce, în timp, a condus o sinonimie între mască şi interpretarea unui rol, pe scenă sau în viaţa reală.
În sine, a purta o mască nu e în mod automat ceva condamnabil. Nu trăim în junglă şi trebuie să ne subscriem comportamentul regulilor socialmente acceptabile. Nu ieşim pe stradă în pijama (oricât de comod ne-am simţi astfel) şi nici nu vorbim cu vânzătorii de la piaţă folosind acelaşi vocabular ca atunci când ne aflăm la un interviu sau într-o conferinţă. Adeseori, comunicarea noastră este una impersonală, deoarece interacţionăm cu oameni care îndeplinesc roluri. Denisa care intră într-un magazin este doar un client mulţumit sau nemulţumit. Este complet irevelant dacă, în viaţa personală, casierul din faţa mea este un om optimist sau iubeşte copiii. Interacţiunea noastră se rezumă la două măşti, de client şi de angajat al magazinului. Închid paranteza.
Umbra la care vreau să mă refer astăzi este cea din accepţiunea lui Carl Jung. Astfel, în afară de masca normală, pe care fiecare o poartă o interacţiunile funcţionale ale vieţii, toţi purtăm cu noi un sac de trăsături care ne-ar pune într-o lumină proastă în ochii celorlalţi. Ce ascundem? Ce reprimăm? Ce refulăm? Ce proiectăm, fără să ne dăm seama, asupra altora? Dar mai ales, ce mai rămâne din imaginea noastră? Câtă ipocrizie, câtă prefăcătorie, câtă dorinţă de a fi „bine” pentru a nu-i întrista pe cei din jur?
Nu mi-am propus să judec pe nimeni. De altfel, fiecare dintre noi trăim o experienţă unică. Fiecare dintre noi există separat. Fiecare merge pe alte drumuri şi întâlneşte alţi oameni. Dar la sfârşitul zilei, când umbra nu mai există, este cineva mai fericit pentru că te-a întâlnit? Îşi aduce aminte cineva cu plăcere că i-ai vorbit astăzi? Poate spune cineva o vorbă bună despre tine? Este măcar o persoană care să se bucure pentru ceea ce ai făcut sau ai spus? Ţi-ai pierdut ziua sau ai făcut ceva folositor? Ai lăsat în urmă gânduri bune sau supărare?
Iar acum, înainte de a stinge lumina pentru a te odihni, crezi că Dumnezeu va spune: „Pentru ceea ce ai făcut azi, meriţi şi ziua de maine?”
[ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 26 februarie 2013 şi poate fi citit aici.]
2 comentarii:
Ha, ha, pun pariu ca Jung sau Freud n-au vazut problema pulsiunilor din punctul asta de vedere :)) Sau mai bine zis, nu au mers asa departe.
Dar e o tema buna pentru refectie.
probabil că nu, dar m-am gândit eu. Nu eşti prima care îmi spune că fac asocieri neobişnuite :P
Post a Comment