83. A venit ziua

Foto: democraticvistas.net

Cândva, nu ştiu când şi de ce, în mintea mea imaginea păcii şi liniştii a devenit sinonimă cu o cameră luminată blând, în care o mamă îşi ţine pruncul în braţe şi îl leagănă într-un balansoar, în timp ce pe fundal cântă o cutie muzicală. Mi se părea ceva magic, irepetabil şi de neuitat în liniştea aceea şi mi se părea că nu există nimic mai senin.

După ce am mai „crescut” am înţeles că balansoarul nu e pentru oamenii mari şi că nu e de dorit. În fapt, tot ce poate face un balansoar pentru oamenii mari este să îi ţină pe loc, să le dea iluzia că se mişcă, în timp ce stau pe loc, să îi ţină prea mult în zona de confort – până ce uită că viaţa lor e afară.

Am constatat tot mai târziu că dureros de des alegem pentru viaţa noastră lucrurile cele mai simple, calea cea mai scurtă, soluţia cea mai la îndemână. Să nu ne doară, să nu creştem şi dacă am putea să ne coasem, stângaci, viaţa doar din momente din acestea în care să fim anesteziaţi. Asta chiar că nu ne-ar deranja deloc. Ne închidem în case ca să nu cumva să interacţionăm cu vreo altă fiinţă. Lucrăm şi studiem fără suflet. Şi dacă apare vreo situaţie în care să punem toată pasiunea, o facem folosind cele mai nepotrivite dintre tacâmuri: ura, furia dezlănţuită, resentimentul şi superioritatea. Şi toate astea din cauza unui balansoar în care ne place să ne legănăm – viaţa noastră comodă, dar ternă.

Dacă măcar am reuşi să ne oprim, să deschidem geamul, să căutăm cu privirea, ne-am reaminti că e nevoie de doar 10 secunde de curaj nebun ca să îndrăznim să facem ceea ce ne-am dorit dintotdeauna. Să trimitem CV-ul la firma aceea la care am visat să lucrăm dintotdeauna. Să trimitem un mesaj în care să recunoaştem admiraţia, respectul, iubirea poate faţă de cineva pe care l-am urmărit din umbră. Să intrăm într-un studio de întregistrări şi să nu ne fie frică de vocea noastră.

Vine ziua în care vom înţelege că durerea de a rămâne strânşi într-un boboc este cu mult mai mare decât riscul pe care ni-l asumăm atunci când decidem că e mai bine a înflori, aşa cum frumos se exprima Anais Nin.
Vine ziua în care ne întâlnim cu noi, faţă în faţă. Ne place ce vedem? Am sta în compania noastră? Aducem strălucire sau, dimpotrivă, urâciune şi întuneric?

Vine ziua în care se naşte nevoia imperioasă să nu mai udăm buruienile şi să nu mai lăsăm să le crească rădăcini mai puternice decât florilor. Şi ce ar fi ca binecuvântările tale să vină prin picăturile de ploaie? Ce ar fi ca vindecarea ta să vină prin lacrimi? Şi dacă e nevoie de o mie de nopţi nedormite ca să afli, să ştii sigur, că eşti aproape de ceea ce cauţi?

Şi, ca să-ţi spun un secret, ziua a şi venit. Viaţa ta e acum. Nu te mai minţi că va fi bine, că totul va fi mai liniştit, mai calm, că piesele vor cădea fix în locurile lor, în timp ce tu nu faci nimic pentru asta.
Şi...îţi mai spun un secret: cineva mi-a oferit odată în dar o cutie plină ochi cu întuneric. Mi-a luat ani ca să înţeleg că şi acela era un dar şi că treaba mea nu e să pun întrebări, ci să opresc balansoarul, să învăţ şi să iert.

Ziua aceea a venit şi pentru tine. Ce alegi să faci?

{Editorial apărut pe Majesty, în data de 18 februarie 2013}