79. De azi e mai bine

Dau meditaţii de 5 ani şi în tot acest timp, cea mai tânără elevă de-a mea la meditaţiile de engleză s-a pomenit o ţâncă de 9 ani. Până să-şi deschidă ea caietul pentru prima dată, uitasem de caietele de tip I, acelea cu trei linii orizontale, două continue jos şi una întreruptă, sus de tot, unde ajung literele mari.

Până să văd caietul acesta deschizându-se, uitasem de tot cât de lent curge viaţa la 9 ani. Uitasem cât durează să scrii un cuvânt, şi cum te opreşti din trei în trei litere ca să verifici că ai înţeles corect şi că scrii bine. Uitasem cu ce grjiă îndoi pagina de la un caiet nou şi cum poţi linia perfect, cu aceeaşi grijă cu care umpli rezervorul stiloului cu cerneală.

Astăzi există gume de şters pentru cerneală, ştiaţi? Poţi să greşeşti oricât de des şi se repară. Pe vremea când scriam eu cu stiloul, aveam voie să greşesc o singură dată, că apoi orice ştersătură se vedea din avion. De obicei, o greşeală mică se ştergea cu vârful de lamă. Apoi cu pic, dar rămânea un pată gălbuie pe care-o aşteptai, cu nerăbdare, să se usuce ca să poţi scrie în continuare.

Vă mai amintiţi cum era să scrieţi 2 pagini de caiet mic într-o oră? Sau cum era când vă lua 3 secunde ca să scrieţi o literă? Timpul trecea lent, cele mai mari bucurii erau vacanţele, iar cele mai mari supărări erau legate de răsturnarea penarului sau de consumarea cariocii preferate.

Foto: upliftmagazine.com

Privind în urmă, mereu pare că am trăit şi consumat deja momentele cele mai frumoase, perioadele cele mai scutite de griji, timpul în care am fost cu adevărat fericiţi şi, culmea, habar nu aveam. Relaţia „aceea”. Cei mai buni patru ani de liceu. Locul de muncă unde aveam şi concediu, şi bani, şi timp liber.

E curios cum mereu ne regăsim fericirea în trecut, dar o ignorăm în prezent. E curios cum privim cu malancolie şi nostalgie la noi, fericiţi, împliniţi şi mulţumiţi în trecut sau, măcar, având speranţa unui viitor luminos şi prosper. Dar foarte rar suntem aici, prezenţi. Parcă tot mai rar ne gândim şi ne bucurăm de ceva ce atingem, ce simţim, ce vedem. Ochii noştri sunt departe, mintea noastră visează la mâine. Planificăm şi ne dorim mâinele atât de mult încât astăzi-ul trece pe lângă noi. Ce zic eu? Aleargă de lângă noi, ameţitor şi ireversibil!

Dar tocmai în timp ce căutăm cu ochii un loc frumos, alţii îl construiesc. În timp ce aşteptăm un mâine fericit, alţii se înconjoară de oameni care îi faci fericiţi, fac lucruri care le satisfac inima şi sunt prezenţi în prezentul lor. În timp ce biciuim clipa, de nerăbdare de a ne lua tălpăşiţa, de a scăpa de aici, alţii se cufundă în prezent, inspiră, sunt curioşi, degustă viaţa şi muşcă cu poftă din bucăţica asta de viaţa care se cheamă acum.

Există şapte zile într-o săptămână şi „cândva” nu face parte dintre acestea. Mâine e ceva ce nu ne garantează nimeni. Haideţi să începem să trăim azi. Să fim responsabili pentru ce facem acum, să ne amintim şi mâine ce am făcut ieri sau în noiembrie sau în decembrie anul trecut. Haideţi să nu mai stăruim ca să facem binele. Haideţi să nu lăsam „pe mâine” nimic. Nicolae Iorga spunea că „înţelepciunea vieţii e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine decât înainte.” Şi, aş adăuga eu, începe de astăzi.

{Editorial apărut pe site-ul Majesty, în data de17 decembrie 2012}