49. Despre o casă, despre un om

Atunci când m-am născut, Dumnezeu a ales să mă aşeze în cea mai bună familie pentru mine. El m-a plantat în mijlocul unor oameni harnici, complecşi şi cu o etică bună a vieţii. Nu m-au crescut în puf, dar s-au străduit şi au reuşit să-mi ofere şanse pe care ei nu le-au avut. Nu ştiu cum au plătit, dintr-un singur salariu, un an de grădiniţă de limba engleză înainte de revoluţie. Nu ştiu nici ce i-a făcut să îmi pună meditator la engleză în clasa a V-a, pe vremea când engleza nu era aşa de folosită. Poate pentru că au văzut că am o rapiditate anume de a învăţa limbi străine. Poate că altele au fost motivele, nu le cunosc.

Ştiu însă că am fost prima din familie care a terminat o facultate şi un master. Nu e o laudă, pentru că nu mi se datorează. La fel cum nu am nicio contribuţie la niciun succes personal, dar am o contribuţie din plin la eşecurile şi căzăturile mele. Tot ce am făcut bun a fost ca urmare a sacrificiului enorm al părinţilor mei care se consideră „oameni simpli”. Tot ce am ştiut şi am învăţat a fost să perseverez, să învăţ de la toţi, să nu mă dau bătută pentru că oamenii laşi nu ajung nicăieri.

Am muncit din primul semestru de facultate – cum aş fi putut fi altfel, când mama şi tata muncesc de dimineaţă până seara?

Am economisit şi am plătit singură pentru tot ce am avut nevoie – cum altfel să onorez simţul cumpătat al mamei?

Am învăţat să schimb siguranţe, să repar flotorul, să pun tapet, parchet şi faianţă, să conduc, să formatez computere, să fac ghiveci şi plăcintă cu dovleac, să fac curăţenie lună peste tot, cu precădere în locurile cel mai puţin accesibile, şi asta ca să fiu cel mai bun copil pentru amândoi.

Niciodată nu am trăit o viaţă risipită pe forme şi decoruri, ci în simplitatea unui cămin curat şi primitor.

Însă de când s-a născut în mine plăcerea de a crea decoruri şi decoraţiuni şi de când au început să-mi alerge prin minte culori şi texturi, am început să percep altfel simplitatea casei. E drept că oricât de frumos este un obiect decorativ, pe mine tot rolul lui funcţional mă interesează. Şi, deşi pot crea un design complex pe stilul proprietarului, eu sunt in continuare atrasă tot de spaţiile minimaliste, aerisite şi simple.

Am intrat în multe case prin prisma hobby-ului meu. Am văzut şi case goale şi case mobilate. Şi case noi, neterminate, şi case vechi. Am văzut şi case obosite şi case ca o oază de iubire. Poate vă întrebaţi cum de am ajuns de la familie să vă vorbesc despre design interior? Ei bine, astăzi aş vrea să ne gândim un pic la „mobilă”. Şi nu, nu mă voi referi nicidecum la obiecte de mobilier, ci la ceea ce se află înăuntrul omului.

Uneori am văzut case goale, dar foarte frumoase. Erau simple şi împărţite foarte bine. Sau aveau o bucătărie mare, numai bună pentru căni multe de ceai de toamnă şi rodie coaptă. Sau un living măricel, cu geamuri înalte ca o boltă de vis, numai potrivite pentru prietenii cei mai dragi. Sau un hol de intrare relaxant şi intim, potrivit pentru cele mai dulci cuvinte, rostite şoptit la venire şi la plecare. Îmi plac casele acestea în care potenţialul este evident şi care îţi oferă o persepectivă, un vis şi o speranţă.

Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se umplu de cunoaştere şi de culoare, oamenii în care se regăsesc mulţi, care te pot face să visezi, să lupţi, să ajungi departe fără a şti exact ce te face să îi iubeşti aşa de mult.

Alteori, am intrat în case cu un miros anume, străin. Case în care am găsit un scrin al bunicii, o fotografie de la nunta mamei, o cutie de bijuterii păstrate bine. În casele acestea, este greu să intri ca designer. În casele acestea, intri uşor, cu inima în palmă pentru a nu deranja istoria, pentru a nu o face să tresalte. În casele acestea găseşti, deopotrivă, promisiuni încălcate şi dulceaţă de cireşe amare. Găseşti şi rame frumoase, şi mileuri, şi feţe de pernă apretate şi cămaşa bunicului, scrobită şi pregătită pentru mersul la biserică.

Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se dau pe sine aşa cum sunt. Niciodată nu trebuie să îţi ofere mai mult decât pe ei înşişi şi sunt suficienţi. Oamenii aceştia sunt plini de miez şi de istorie, sunt oameni care vorbesc molcom şi fiecare propoziţie este o fărâmă de moştenire. Oamenii aceşti sunt eroi ai multor fapte mari, dar mereu atât de umili şi de tăcuţi.

Mi s-a întâmplat să intru şi în case mici în care locuiau oameni şi mai mici. Casele mici au ceşti mici, sticluţe, fotografii mici şi covoraşe, ca într-o ţară a minunilor. În casele mici există multe lucruri mici şi interesante şi e frumos că acestea pot fi găsite oriunde, pitite sau la vedere. Ba găseşti şi oameni mici în poze alb-negru şi nasturi coloraţi şi haioşi. Şi când te uiţi foarte atent găseşti şi biscuiţi populari şi jumătăţi de napolitane. Ce mai? Casele mici ascund comori delicioase.

Casele acestea sunt asemenea oamenilor care au mereu bucurii mici să-ţi împărtăşească. Care îţi fac vârful degetelor să fremete de bucuria de a-i îmbrăţişa şi care îţi fac pielea de găină când îţi povestesc despre gărgăriţe şi fluturaşi. Oamenii aceştia sunt cei pe care ai dori să îi ţii mereu în braţe sau să te mângâie prin păr. Aceştia sunt cei lângă care simţi că nu poţi trăi şi despre care compui melodii fără cuvinte.

Şi am mai intrat în multe case, şi am întâlnit mulţi oameni, şi la final am mulţumit lui Dumnezeu că avem privilegiul de a fi toţi diferiţi şi atât de frumoşi şi duioşi.

Vă doresc o săptămână în care să întâlniţi cât mai mulţi oameni interesanţi, care să vă fie binecuvântare!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 12 martie 2012}