De ce am plecat din Anglia, de ce m-am intors in Romania

Se pare că nici nu am apucat să anunţ că m-am întors, că unii dintre "prieteni" mei de acasă au început să răspândească zvonuri despre motivele întoarcerii mele. Nu le voi enumera aici, nici nu le voi dezminţi - cine vrea să creadă varianta mea, să o creadă; cine nu, să creadă absolut ce doreşte. Acestea sunt lucruri care mă depăşesc, prin urmare nu îmi asum zvonuri sau minciuni. Ce s-a întâmplat:

- am fost ilegala de la un capăt la celălalt. Treceau luni bune şi acte tot nu aveam. Aveam în schimb un sac de promisiuni, că uite că am vorbit cu nu ştiu cine, că voi vorbi cu contabila, cu avocata, cu căţelul, cu purcelul, cu prietenul nu ştiu cui şi cu românul de la colţ. Eu nu sunt genul de om care să lucreze la negru. Nici genul de om care să nu ia munca în serios. Eu sunt genul de om care se gândeşte la pensie şi la asigurări de sănătate şi care vrea să facă toate lucrurile ca la carte, din toate punctele de vedere. Fostul meu şef continuă să spună că nu am avut suficientă răbdare, în condiţiile în care primele 3 luni nu a avut loc nici măcar o discuţie despre asta - eu am fost cea care am deschis subiectul într-un târziu şi de atunci numai amânări şi lucruri mult mai importante care nu mai suportau amânare. În condiţiile în care el reţinea aproape 400 de lire pentru pensie si sănătate (care se duceau în buzunarul lui) iar eu nu aveam nici măcar un contract de muncă, am decis să nu mai aştept.

- pe lângă faptul că nu aveam acte, a mai fost un motiv care m-a determinat să plec cât mai repede: numeroasele modalităţi ilegale de a face rost de bani. Eu am principii şi un cod moral după care ma ghidez şi nici smecheriile, nici înşelăciunea (ca să numesc numai puţin din ce se întâmpla) nu se află printre ele. Recunosc că eu muncesc şi pentru bani, dar nu banii mă motivează, ci simţământul lucrului bine făcut. Nu voit, ci prin prezenţa mea în diferite conjuncturi în care se discutau anumite lucruri şi se puneau la cale planuri de tot soiul, eram părtaşă la lucruri din ce în ce mai ilegale şi mai imorale. Eu nu sunt bună la aşa ceva, pe mine mă oripilează minciunile spuse pe faţă şi cu capul sus, mă deranjează atitudinea celor care fabrică acte false pe bandp rulantă pentru a le servi în procese fără număr şi mă scoate din minţi omul al cărui dumnezeu este numai banul. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt vreo sfântă şi nici nu am lucrat până acum doar în paradis. Dar în niciun loc din România nu am văzut şi auzit atâtea furtişaguri şi minciuni ca la ultimul loc de muncă. Adăugăm la asta şi faptul că eu însămi nu aveam acte şi vă puteţi imagina de ce imediat ce am avut şansa de a pleca, mi-am făcut bagajele şi am fugit cât m-au ţinut picioarele. 

Detaliile sunt multe iar cei cu care am corespondat le cunosc. Am decis să nu le enumăr aici ca să nu risc să le car într-un bagaj mic toată viaţa mea, aşa cum scriam ieri. Într-un cuvânt, nu vă încredeţi în străini, nici măcar în cei pe care îi cunoaşteţi.

Pe de altă parte, în Northampton am cunoscut cei mai calzi, amabili, pupăcioşi, veseli, optimişti, dornici să ajute oameni. Nu toţi, numai cei care m-au găsit şi pe care îi consider - cu onoare şi recunoştinţă - prietenii mei. Beti si Lori, Timea si Otto, Vali, Tony si Csilla, Grace, Sarah si Nigel, Angela si Lloyd, Giles şi Nadine, Joseph şi Mary, cele două Maxine, Maureen şi Sizwe, Beauty, Lucy şi multe alte nume pe care acum e posibil să le omit. Despărţirea de ei a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut vreodată.

Poate de asta nu am făcut duş de 3 zile, nu am ieşit din casă şi nu am chef de nimic.

Poate de asta sunt irascibilă şi deprimată.

Poate de asta nu vreau să mă întâlnesc cu nimeni, nici să dau explicaţii - deşi sunt convinsă că locul meu nu era acolo.

Sau poate pentru că resimt asta ca pe un eşec enorm, din cele mai multe puncte de vedere...

Life goes on

Later edit: m-am gândit că e mai eficient să nu fac o postare separată despre asta, ci să explic puţin. Motivul pentru care gândesc asta ca pe un eşec nu are nicio legătură cu revenirea în ţară. Nici o secundă, la plecarea mea, nu decisesem să rămân, ci urma să mă întorc la finalul perioadei de 2 ani. Ce resimt ca un eşec este faptul că, în ciuda sacrificiilor pe care le-am făcut, cheltuielii tuturor banilor mei înainte de plecare, luptelor de gherilă purtate pentru a putea deveni legală şi a pentru a munci cinstit, nimic nu s-a realizat. Am pierdut bani şi m-am întors cu ceva mărunţiş, am pierdut timp preţios pentru că la 27 de ani nu mai e vremea să fii aventuros şi am ajuns iar în punctul în care trebuie să o iau de la 0. Ba chiar, în loc să fiu de ajutor părinţilor mei - scopul pentru care am plecat - am cauzat îngrijorări şi suferinţă.
Eh, lasă că mă fac eu mare :)