Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit

Ce ciudat că o inimă care se frânge nu scoate niciun sunet, nici măcar un scârţâit apatic atunci când se închide de lume.

Ce ciudat că până ieri strigai de fericire în toate zările, ochii îţi străluceau, iar buzele nu puteau decât să se arcuiască într-un zâmbet. Acum nici măcar nu se mai văd toate umbrele acestor trăiri. Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit.

Ce ciudat că nu se mai simte nici focul arzând, nu se mai zăresc nici măcar tăciunii, nici jarul. Şi te cuprinde un mare gol din toate părţile, care îţi umple creierul şi stomacul şi-ţi adoarme pe veci fluturii din stomac.

Ce ciudat că nu mai poţi auzi decât acel "la revedere", spus o singură dată, dar resimţit ca o mie de ecouri, ce îţi înţeapă inima, sângele, plămânii şi lobul urechii drepte. Ba chiar şi buza de sus o înţeapă, iar şi iar, ca să îţi dispară orice urmă de plăcere ce are legătură cu el sau ea.

Şi ce ciudat că nu există niciun leac pentru o inimă frântă, aşa cum există pentru genunchii juliţi sau coatele învineţite.

Ce este şi mai ciudat este că într-o zi toate acestea vor avea sens. Şi că inima asta, care este cuprinsă foarte curios între coastele ce alcătuiesc cutia toracică, va putea să trăiască în pace şi cu fluturii din stomac.