Niciodată gol

Era 5 ianuarie 2012. Murise el. Nu mă simţisem niciodată mai singură. Şi începusem să îi scriu o scrisoare, pe care nu am mai apucat să o termin. Nici aici nu am publicat-o, nu era momentul. Dar astăzi m-am simţit aproximativ ca în urmă cu 2 ani şi jumătate. Şi am găsit scrisoarea în ciorne. Şi am decis să o public - oricât de tristă ar putea părea. 

"Niciodată nu m-am simţit mai singură decât în aceste zile. Spune-mi tu cum să explic inimii un gol amorf, care căpătase formă, adâncime, profunzime, miros şi gust, o voce, un simţământ şi un sentiment? Cum să explic inimii că nu ne vom mai întâmpla vreodată, că degetul inelar va rămâne gol după scoaterea inelului de logodnă, că domnul meu drag – care îmi umplea viaţa de flori, cuvinte faine şi miezoase, de o bucurie nesperată şi neobosită – nu mai există?

Cum să explic inimii ăsteia de bate acum neregulat că trebuie să uite definitiv de picnicuri pe vârf de deal, de plimbări prelungi şi tihnite, de poveşti menite să te facă să uiţi de temerile tale, de rugile şoptite cu mâinile împreunate, de zeci de liste de planuri, de ....şi de....?

Încă îţi ţin palma în palma mea. 

Încă îmi amintesc faţa ta de copilaş cu viaţă tihnită.

Încă văd lumina din ochi, reflectată în ochii meu atunci când mă privesc în oglindă.

Imaginea accidentului nu m-a făcut să uit nimic din toate astea.

Te aştept şi nu te uit."