Sunetul lui. Şi râsul. Şi inima bătând...

Poveste scurtă

Despre timp, de la un ceasornicar

Săptămâna aceasta editorialul vine din altă parte, nu de la Majesty, în mod cu totul excepţional.
Editorialul scris cu ocazia lansării unui nou site al revistei la care scriu cu pasiune de peste doi ani are în centru tema timpului şi cred că este scris în stilul cu care v-am obişnuit - de aceea am considerat că este potrivit şi pentru blogul nostru. Aşadar, vă invit să îl citiţi dacă vă face plăcere şi chiar să îmi împărtăşiţi părerile dumneavoastră.

Ridurile din inimă

Căutând printre crengi

Dansul cu îngerii

O iubeam 

nu pentru că putea să danseze

Cu îngerii mei

Ci pentru că sunetul numelui ei

îi reducea la tăcere

Pe demonii mei

Christopher Poindexter

167 de cuvinte

Într-un efort de a-i face pe oameni să se privească mai des în ochi, dar şi de a linişti durerea nespusă a muţilor îndrăgostiţi,
guvernul a decis
să aloce fiecărei persoane un număr de exact o sută şaizeci şi şapte de cuvinte
pe zi.

De aceea, atunci când sună telefonul, îl pun la ureche fără a spune "Alo". La restaurant, doar arăt felul de mâncare pe care mi-l doresc din meniu.
Mă adaptez bine noului stil de viaţă.

Noaptea târziu, îl sun pe iubitul meu aflat la distanţă
şi-i spun cu mândrie: Astăzi am folosit numai cincizeci şi nouă de cuvinte. 
Le-am păstrat pe restul pentru tine.

Atunci când el nu răspunde,
ştiu că el le-a folosit deja pe toate,
aşa că îi şoptesc: Te iubesc
de treizeci şi două, apoi şi trei de ori.

După aceea, rămânem la telefon şi ascultăm
fiecare bătaie de inimă care a mai rămas

100. Ecou, ecou, ecouri

Foto: pinterest.com/Sophie Kaatz

M-am trezit într-o dimineaţă cu inima despletită ca un ghem scămoşat şi degetele prea grele, ca de plumb, pentru a mai scrie. Şi nu am mai scris de luni bune, nu sperând că plumbul va dispărea, ci sperând că inima îmi va redeveni uşoară. Din nefericire, o inimă grea şi alte câteva alte tipuri de durere nu pot fi tratate într-un sanatoriu, dar nici nu pot fi alinate într-un spital, aşadar celor care suferă nu le rămâne decât să încerce să se vindece singuri.

Unii îşi vindecă suferinţa singurătăţii făcându-şi prieteni. Mulţi, coloraţi, zgomotoşi sau, dimpotrivă, discreţi, care să le amintească numai de bunele şi frumoasele încăperi ale inimii.

Alţii îşi alină conştiinţa cumplit de vinovată printr-o infuzie de capital. Fabrică bani sau îi cheltuie pe ai altora, îşi vând visurile, mintea, ochii, braţele şi trupul întreg pe talanţi de argint. Sau sunt dispuşi să plătească bani grei pentru a putea dormi liniştit noaptea, pentru a readuce la viaţă un om faţă de care trebuia să rostească regrete nespuse sau pentru a avea pe cine îmbrăţişa.

Unii îşi domolesc dorinţa arzător de dureroasă prin acte mărunte, dar apuse pe buza unor accese de bunavoinţă.

Dar din nefericire mereu vor exista aceia care nu pot începe să se vindece pentru că ştiu că urmează o suferinţă şi mai mare. Oricât de imun te crezi sau încerci să te prefaci, există milioane de terminaţii nervoase electrifiante, deschise, expuse, care dau la iveală sentimente crude. Oricât ai încerca să ţii durerea la distanţă, durerea e inevitabilă. Câteodată este chiar singurul lucru care mai rămâne după ce totul se termină…

Durerea şi bolile pot lua forme diferite. Cele ale trupului sunt cele mai uşor de tratat. Mult mai dificil de rezolvat sunt maladiile ascunse ale inimii, adăpostite în adânc, rămăşiţe ale unor sarcini imposibil de dus la termen, dependenţe secrete care ne consumă până la mistuire sufletul, secretele care ne întunecă judecata.

Pentru a supravieţui, este nevoie să descoperim pe cineva care să fie capabil de sacrificiu. O aşteptare care nu ştim când se va termina. Sau dacă acel cineva are leacul potrivit. Sau dacă va decide să facă ceva în direcţia aceasta. Ca o oglindă capabilă să reflecte exact tăcerea din ochi. Ca un ecou, care nu ştim când sau dacă ne reflectă strigătul de disperare.

Ciudatele oglinzi şi curioasele ecouri. Cum ar fi ca într-o bună zi să aflăm că nu noi suntem sursa sunetului care provoacă un ecou, ci că noi suntem chiar ecoul? Ecoul a ceea ce au spus alţii şi ale căror vorbe sunt reproduse exact chiar de noi în neant. Ecoul a ceea ce au făcut alţii şi ale căror fapte sunt replicate la infinit. Sau chiar ecoul a ceea ce au simţit alţii, ură, resentimente, înjurături, reticenţă, revoltă – toate care ne construiesc puţin cu puţin tot ceea ce este în jurul nostru.

Eu – nu emiţătorul mesajului, ci chiar destinatara lui. Lumea mea – nu plăsmuită de mine, ci de acţiunile nevăzute ale altuia, altora, proprietarii de drept ai vieţii mele. Nişte hoţi…de ecouri.

{Editorial publicat pe 15 aprilie 2014 în Revista Semnificaţii Majesty.ro}