92.Sărbătoarea cicatricelor

Foto: life-is-beautiful-believe-it.tumblr.com

Dacă te uiţi cu atenţie la oameni, cu siguranţă vei descoperi câteva cicatrice în locuri care mai de care mai vizible sau mai ascunse. Hărţi mici, schimonosite, împăturite bine, diagrame ale unor poveştile personale vechi pe care le-am dori uitate, dar care nu dispar defel. 

Dacă te uiţi cu atenţie la o cicatrice, cu siguranţă că vei descoperi sub învelişul ei aparent vindecat carne care încă doare, uneori chiar carne vie. Un înveliş aparent, al unor răni care au nenorocul de a nu se vindeca niciodată. Ani după ani, lună după lună, secundă după secundă, fiecare bătaie de inimă care anunţă o vindecare ce nu mai vine. 

Unele răni rămân în această stare ani mulţi, indiferent câte pansamente, câte dovezi de iubire, câte sacrificii s-ar face pentru vindecarea lor. Fiecare atingere, fiecare mişcare, în loc să îndepărteze durerea, o aduc mai aproape. În loc să o estompeze, o zgândăre mai rău. 

Nu contează cât de duri suntem, cât de indiferenţi ne dorim să fim, cât de mult ne-am dori să scrâşnim din dinţi, dar să nu schiţăm nicio suferinţă, traumele lasă cicatrice incontestabile. Traumele ne urmează o viaţă, ne schimbă vieţile. Traumele ne dau peste cap, ne urnesc dintr-un loc în care ne-am dori să trăim dar în care nu mai suntem doriţi, dar poate că aceasta este şi ideea. Aceasta este ideea durerii, suferinţei, cicatricei, rănii deschise în văzut tuturor. 

A trăi toate acestea este ceea ce ne ajută să mergem mai departe. Ce ne împinge de la spate, ce ne trezeşte din vis, ce ne scoate din relaţii imposibile, din obiceiuri dăunătoare, din lâncezeală, din inimi prea pline, din case prea goale. 

Poate că este nevoie să fim un pic ameţiţi, ciufuliţi, înţepaţi, muşcaţi, ciupiţi sau înfricoşaţi de-a dreptul pentru ca să facem pasul următor. 

Să alegem să acceptăm că locul nostru nu mai este acolo şi să începem să căutăm un altul, cel corect. 

Să alegem să creştem în altă parte, dar să creştem. 

Să alegem să ascultăm ce ni se spune, să învăţăm, să respectăm. 

Să alegem că aşa ciufuliţi cum suntem, plini de julituri, cu sânge pe coate şi în genunchi, tot noi suntem. Avem o inimă bravă şi am supravieţuit cu bine. 

În plus, să nu uităm de cicatricele lăsate în urmă de operaţii salvatoare sau măcar schimbătoare de viaţă, demne de povestit iar şi iar celor ca noi, dar şi celor care nu au nicio cicatrice dar urmează să aibă. Să înţelegem că a avea cicatrice este sinonim cu a avea un competitor puternic. Că dacă nu am câştigat nu înseamnă că nu mai ştim să răcnim fioros. Că nu e cazul să mai pierdem vremea lingându-ne rănile, ci serbându-le. 

Aşa că ridică fruntea sus, ridică umerii, mergi drept, fii ţanţoş şi înveseleşte-te. Tu, nu altul, ai răzbit. Tu, nu altul, ai câştigat. Tu, nu altul, ai ştiut ce şi cum să faci ca să rămâi în viaţă. E ceva ce îţi datorezi ţie în primul rând, dar şi celor care ţi-au făcut galerie. E ceva ce orice învingător face, semn că indiferent de numărul de cicatrice, inima bate la fel de tare, semn a viaţă din belşug.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 2 septembrie 2013]