87. Vinerea perfectă şi normalitatea (aproape) pierdută.

Sursa: pinterest.com/knitmeaway/

Dacă aş putea salva cumva toate momentele în care m-am simţit bine de-a lungul vieţii, care mi-au încălzit sufletul şi care m-au determinat să nu-mi pierd încrederea în lumea aceasta, cu siguranţă că telefonul pe care l-am primit vineri ar fi unul dintre acele momente.

Un necunoscut care trecea pe lângă o platformă ce ridica maşini a hotărât să sune la telefonul fix pe care l-a văzut inscripţionat pe maşină, cu scopul evident de a anunţa şoferul maşinii în timp util pentru a reuşi să „salveze” maşina. Proprietarul maşinii e tatăl meu, iar persoana cu care respectivul a vorbit la telefon a fost tocmai subsemnata. Deşi telefonul nu a reuşit să preîntâmpine inevitabilul, conversaţia aceea scurtă, de – probabil - 8 secunde în care mi s-a comunicat esenţialul, mi-a rămas aproape de inimă.

În esenţă, gestul necunoscutului se încadrează într-o normalitate civică. Aceea care spune că e politicos să mulţumeşti după ce ţi se face un serviciu, aceea care spune că e firesc să te apropii de un om căzut pe trotoar şi să suni la ambulanţă în cazul în care nu reacţionează la stimuli. Normalitatea aceea în care adulterul este arătat cu degetul, iar limbajul trivial îşi are locul la cârciumă sau în cartierele rău famate, nu în văzul lumii şi nu în mass media.

Nu-s vreo sfântă şi nici nu am fost crescută la pension, dar cred că asemenea lucruri definesc ceea ce ar trebui considerat demn de propovăduit şi de făcut, pe lângă multe, multe altele.

Dar, deşi vremurile nu au voie să ne schimbe, o fac, iar gestul de mai sus m-a surprins. M-a surprins pentru că ne-am obişnuit să criticăm şi să înjurăm când cineva greşeşte sau să ne bucurăm, în sinea noastră, că o păţeşte altul şi nu noi. Ne-am obişnuit să îi criticăm pe şoferii din trafic, deşi noi suntem pietoni şi nu am condus nici măcar o oră. Ne-am obişnuit să criticăm ce scrie un autor, deşi noi de-abia stâlcim un sms la Paşte sau la Crăciun. Ne-am obişnuit să considerăm că noi am şti mai bine, am face mai bine, am rezolva cu succes toate sarcinile la care alţii eşuează şi nu am face aceste greşeli „copilăreşti”. Noi ştim mai mult, noi ştim mai bine, cunoaştem dedesubturile, iar dacă am fi avut noi ocazia să realizăm ce a făcut altul (foarte prost, evident!), am fi reuşit (cu siguranţă) o operă de artă.

Aşa, acela – bietul de el – e unul care habar nu are, care e inocent, care e prostuţ, care e nepriceput, care e neîndemânatic (şi lista poate continua cu expresii sau cuvinte grele, pe care refuz să le scriu în vreun editorial sau oriunde altundeva).

Ce păcat că noi, în dreptul nostru, nu reuşim la fel de bine să ne facem treaba. Ce păcat că ce ar fi normal să ştiu să fac eu, nu fac. Nu fac, nu am chef, trag de timp, amân, sunt nerespectuos, egoist, je-m’en-fishiste, fără apreciere, fără valoare. Întoarcem capul când ar trebui nu doar să privim, ci să facem. Închidem ochii când ar trebui să vedem şi să băgăm la cap. Închidem mintea când am avea ocazia să învăţăm.

E mare, mare păcat că percepţia realităţii s-a strâmbat aşa de rău şi că a vedea paiul din ochiul celuilalt ne oferă o aşa de mare satisfacţie încât nu vedem, nu simţim, nu recunoaştem în noi nicio nevoie ca să îndepărtăm bârna din ochiul nostru.

[ Editorialul a fost publicat pe 1 aprilie 2013, pe site-ul Majesty ]