Era mijlocul lui decembrie, anul 2005. Nu ştiu de ce a spus-o. Nu ştiu dacă o umbră a căzut asupra lui, ceva înspăimântător ce văzuse cu coada ochiului. Nu-mi dau seama dacă a fost doar o coincidenţă sau intuiţia încă vie, dar cu o săptămână înainte ca soţul meu de 85 de ani şi încă foarte sănătos să moară, a ieşit din bucătărie gata să intre în birou, proaspăt ras, cu ochii licărind, zâmbind timid şi mi-a spus "M-ai făcut foarte fericit. Ştii că m-ai făcut un bărbat fericit."
Stăteam acolo cu părul meu alb şi ridurile mele, cu faţa cu care m-am născut, deşi acum cu mult mai cutată de riduri, şi m-am simţit frumoasă.
L-am întrebat "Poftim?" Voiam să repete ce tocmai spusese. "M-ai auzit" a spus el, punându-şi jacheta. "Spune-o din nou" i-am cerut. A repetat. "M-ai făcut fericit".
Am fost căsătoriţi 39 de ani. Ne-am ţinut de mână aşteptând pe holuri de spitale în timp ce un copil se străduia să respire şi ulterior şi-a revenit miraculos. Am făcut greşeli financiare împreună. Am petrecut ore şi ore în bărci de pescuit. Am crescut copii şi, ani mai târziu, nepoţi. Am stat umăr lângă umăr la festivităţi de absolvire şi nunţi şi acum eram obosiţi şi bătrâni, dar eu încă îl făceam fericit. Eram mândră şi roşisem de la căldura cuvintelor lui.
Ştiu că arătam frumoasă în acea dimineaţă. Probabil că nu pentru tânărul pe care l-am zărit în ascensor şi care-şi ţinea bebeluşul în braţe; probabil că nu pentru prietena cu care am luat prânzul, o adevărată susţinătoare a botoxului; probabil că nici trecătorului de pe stradă, dar ştiam cu certitudine că eram frumoasă.
Zece zile după această conversaţie matinală, soţul meu şi cu mine ne întorceam de la un concert şi o cină cu prietenii, şi pe când ne îndreptam spre casă el s-a împiedicat, a căzut şi a murit câteva minute mai târziu. Aşteptam ambulanţa. Îmi aminteam cuvintele lui - un balsam frumos pe care-l voi păstra tot restul zilelor mele.
Traducere şi adaptare după "A Memoir" de Anne Roiphe
3 comentarii:
Ce frumos si trist....moartea e o parte a vietii pe care nu o inteleg si nu cred ca o voi intelege vreodata.
Pupici.Aura
Moartea exista ca sa stim sa pretuim viata...
Frumos spus, nu stiu de unde gasesti textele astea, Denisa, dar sunt foarte potrivite :)
Simple si calde, in toata frumusetea lor
Sunt multe si se gasesc peste tot pe internet. Eu doar le traduc si le aduc un pic in alta lumina :)
Post a Comment