- că "nu m-am născut în locul potrivit", vorba cântecului, şi acum am şansa să dovedesc ce ştiu, ce pot, într-o ţară cu oameni educaţi şi civilizaţi
- că trebuie să mă ţin cât mai departe de diaspora (pentru că românii plecaţi în străinătate sunt "şmecheri şi îngâmfaţi")
- că am, în sfârşit, ocazia să pot profesa relaţii publice într-un mediu anglofon, prin urmare a lot of bonus points for my professional life. Este de la sine înţeles că mă voi descurca, pentru că în alte părţi se recunoaşte şi încurajează profesionalismul, nu ca în România unde mi se tot scot ochii că sunt supra-calificată (cine o fi inventat chestia asta?).
Impresiile mele le-aţi putut citi în câteva rânduri de-a lungul timpului pe blog (în secţiunea dedicată aventurilor mele în Anglia) şi pe Facebook. Ce vreau să scriu astăzi este faptul că eu am avut ocazia să schimb ţara cu una "civilizată" vest europeană, să văd cum este şi dincolo (şi nu am mers ca turist, nici nu am lucrat în agricultură, ci în administraţie) şi m-am întors decisă să îmi schimb ţara. În bine.
Să fiu consecventă.
Să nu mai găsesc greşeli în toţi şi în toate.
Să mă asigur că prietenii mei străini ştiu lucruri suficiente despre România şi, în plus, adevărate.
Oricine a fost plecat în altă ţară ca să-şi facă un rost, înţelege de ce mi-am schimbat părerea radical. Nu are legătură cu dorul de acasă şi de familie. Nici cu e melancolia faţă de locurile natale, nici cu mirosul de sarmale. Nici cu patriotismul renăscut subit după ce te urci în avion. Are legătură cu o imagine corectă dspre sine.
Aşadar, stârnită de campania "Românii sunt deştepţi" a celor de la Rom, de campania "De ce iubesc România" a celor de la PRO TV m-am gândit să pornesc în propriul demers. De 1 decembrie am vrut să trimit şi eu un videoclip pe site-ul Pro Tv, dar eram atât de bolnavă încât probabil nu s-ar fi auzit nimic din ce aş fi spus. Dar cum eu mă pricep mai degrabă să scriu decât să vorbesc, iată ce am eu de scris.
Ştiu că trăiesc într-o ţară definită de politicieni corupţi, de gropi în asfalt, de pensii îngrozitor de mici. Ştiu că în ţara mea există haos legislativ şi administrativ. Nu am uitat nici că există lipsă de educaţie, există oameni, români, care nu ştiu ce înseamnă responsabilitatea, respectul sau buna creştere faţă de semeni. Mereu ni se spune mereu că nu suntem buni, ni se dă în cap că ce facem nu e folositor nimănui sau e prea ieftin. Şi ce este mai dureros este că asta credem şi noi, iar diferenţa dintre românii care au plecat la muncă în altă ţară (inclusiv eu) şi cei care scuipă ţara asta şi o înjură de numa numa, dar nu au fost decât turişti pe ici pe colo este faptul că noi am aflat că împăratul este gol. Că hainele cele noi ale ţărilor civilizate sunt în principiu ţesute de părerea noastră prea bună despre ei, despre ce înseamnă iarba verde de dincolo de gard şi de ce înseamnă în opinia noastră "civlizaţie". Despre Anglia (unde am lucrat, asta ştiţi deja) aş putea să scriu multe lucruri care sunt exact ca în România sau chiar mai rele. Asta o poate face orice român care a schimbat ţara. Dar intenţia mea nu este să stric imaginea englezilor, nu mai e treaba mea cât de necivilizaţi sau murdari sunt ei. Treaba mea e aici, în România, cu românii mei.
Este legitim să fim mândri de strămoşii noştri remarcabili, de scriitorii şi de actorii geniali; este legitim să iubim peticul acesta de lume dintre graniţele suficient de mari, să iubim ţara asta pentru că aici ne-am născut. Deşi nu avem niciun merit şi nicio participare la evenimentul ăsta. De ce găsesc eu legitim să iubesc România:
- pentru că nu suntem buricul pământului şi nici nu pretindem asta despre noi
- pentru că românii au haz, nu se amuză singuri la glume răsuflate, nici nu trăiesc un umor sec
- pentru că suntem autentici în manifestarea emoţiilor noastre, fie că este în faţa unui act de cultură sau pe un stadio
- pentru că avem talent şi inventivitate, iar asta nu ne face aroganţi
- pentru că păstrăm tradiţia în sărbători, costume şi mâncare
- şi pentru multe alte lucruri, dar nu am vrut să fac o listă exhaustivă
Bun, ce facem mai departe?
Campanii despre imaginea de ţară s-au tot făcut (nu e locul sau momentul să discut). Cele 2 probleme, aşa cum văd eu situaţia, sunt: raportarea permanentă la trecut şi părerea mult prea proastă despre noi. Să explic.
1) Nu mai trăim în balada mioriţa, când toată lumea complota împotriva bietului ciobănaş, el ştia despre tot şi nu a făcut nimic. Nu mai suntem nici în povestea cu drobul de sare. Da, ţara asta a fost bucăţi, a devenit plină şi întreagă de-abia acum 93 de ani. Da, am stat sub comunişti 4 decenii. Da, nu ne-a fost bine deloc, am suferit. Dar au trecut 22 de ani de când suntem liberi (atât cât putem numi libertate ce trăim), timp în care ne-am tot plâns de milă pentru ce ni s-a întâmplat. Da, înţeleg că a fost şi e greu, sunt de acord că politicienii nu au făcut nimic, dar dacă aşteptăm ca bucuria şi fericirea să vină de la ceilalţi, e posibil să aşteptăm toată viaţa şi să nu primim nimic. Ar fi bine şi folositor dacă nu am mai sta "cu piciorul pe frână", cum frumos zicea Oana Pellea. Ar fi de folos să trăim în prezent şi pentru prezent, să facem ceva pentru acum şi pentru cei care trăiesc acum. Să lăsăm preocuparea ancestrală pentru capra vecinului şi să ne ocupăm de bucăţica noastră de viaţă. Cine are nevoie acum de ajutor? Ce aş putea face eu pentru el/ea? Pe cine pot convinge ca să facem ceva bun împreună? Dacă am o idee, cât de departe se duce influenţa mea şi pe caţi pot convinge să cumpere o periuţă şi o pastă de dinţi, câteva alte lucruşoare şi să umplem o cutie de pantofi (sau mai multe) pentru copii pentru care aceste lucruri sunt necesităţi? Sunt multe piedici? Da. Sunt mulţi oameni care au nevoie de ajutor? Foarte mulţi. Dar drumul la ei e mai scurt dacă îl fac eu singură şi nu aştept ca altul să rezolve problema. Un copil care duce lipsă întreaga sa copilărie, un bătrân care să îndure vicisitudinile vieţii sale târzii, un adult care se urcă pe pereţi în mintea sa şi în realitate urlă în tăcere şi multe, nenumărate situaţii în care oamenii pe care îi cunoşti au nevoie de ajutor, de încurajare, de momentul în care cineva aprinde o scânteie în el. Şi sunt multe modalităţi în care putem ajuta pe cineva acum. Eu am câteva idei de proiecte concrete, aş dori să veniţi şi voi cu idei.
2) Nu ştiu cine a spus prostia că e păcat că ne-am născut în România. Eu cred sincer că nu ne naştem întâmplător undeva şi leagănul acesta nu mi-a fost pe deplin potrivnic. Am absolvit 2 facultăţi fără a fi datoare unei bănci pe următorii 20 de ani. Mă bucur de oportunitatea de a-mi spune părerea (chiar şi împotriva sistemului) fără să fac închisoare. Am aici pe toţi oamenii care mi-au suflat în aripi şi o mare parte a celor pe care îi iubesc. Nu cred că dacă m-aş implica mai mult în rezolvarea durerilor şi lipsurilor românilor mei, mi s-ar mai părea că ţara asta e rea şi neprietenoasă.
Acestea fiind spuse, să lăsăm înclinarea spre facil, să nu mai credem că lumea este aşa cum o vedem la televizor şi să gândim, să ne folosim capacitatea de analiză. Să nu mai mâncăm pastă regurgitată de alţii, să participăm şi să nu ne mai comportăm ca şi cum ne-am htăni doar cu fiertură de pelin. Să înţelegem că popular nu înseamnă mare, nici nu înseamnă genial. Nu pot şi nu am voie să spun că nu am putut mai mult pentru că m-am născut în România. Ăsta nu este un motiv şi, în niciun caz, nu este o scuză.
Personal am decis să nu mai aştept de la alţii să facă ce pot face eu însămi. Nu mă pricep la autostrăzi, nici la economie, dar ceva personal şi constant care să schimbe viaţa unui pumn de oameni sunt în stare. Atunci când nu dai nimic, nu te aştepta să primeşti ceva. În ecuaţia vieţii mele, a dărui este pe primul plan, am şi primit foarte mult şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. E timpul să dau mai departe ce am primit, ceea ce doresc să fac împreună cu tine.Şi, aşa cum spunea Oscar, viaţa e pe zile.
Am încercat să rezum ceva la care mă tot gândesc de 2 luni. Iertare pentru că nu am putut fi şi mai concisă de atât. Am râs suficient de cei care nu ştiu care este diferenţa dintre Paşte şi Crăciun sau cei care nu ştiu cine a scris Biblia (poate că ştiţi la ce mă refer). Oamenii aceştia şi nivelul lor NU determină ce pot face eu. E păcat că există oameni care nu ştiu să scrie şi să vorbească corect (e şi mai păcat că unii au bloguri şi influenţă în online). Nici oamenii aceştia NU determină ce pot face eu. Oamenii care pot face schimbări sunt cei hotărâţi, perseverenţi, motivaţi. Nu e vorba de manifestări de amploare, ci de încercări pe luni şi ani. Să fiu deschisă să ascult. Să am ceva bani puşi deoparte pentru urgenţele altora (dacă nu fac din asta o prioritate, niciodată nu îmi vor rămâne bani pentru alţii). Să mă obişnuiesc să fiu generoasă regulat. Să comunic mai mult, nu despre mine, ci despre ce ştiu. Avem atâta informaţie pe care o putem împărtăşi, atâta cunoaştere, atâtea lucruri folositoare pe care nu trebuie să le ţinem doar pe hard disk-ul personal. Şi ştiu că sunteţi mai mulţi care gândiţi ca mine. 100 de oameni care să facă ceva direcţionat în folosul celor în nevoie e mai mult decât nimic. Şi acei 100 pot învăţa şi pe alţii cum să facă ceva pentru altul. Nu cu forţa, ci cu bucurie. Dacă îţi place un articol, dă-l mai departe ca să-l citească şi alţii. Dacă îţi place un autor, spune-i, scrie-i. Dacă îţi place muzica unui artist, vorbeşte despre el. Dacă îţi place un actor, mergi la spectacolele lui, vorbeşte despre ce te-a impresionat. Un pictor. Un discurs public. Un lucru făcut de mână. recomandaţi ce vă place, sunt suficiente lucruri urâte şi goale de conţinut promovate peste tot.
Ştiu că momentul ales nu e cel mai potrivit, printre sarmale şi cozonaci. E timp pentru altfel de meditaţii, dar mai sunt câteva zile până anul viitor. Dacă vă place ideea, răspândiţi link-ul, gândiţi-vă la proiecte, sugestii pentru a face România un loc bun de locuit. Nu vorbesc aici de a duce pachete la cămine de copii sau aziluri, ci la ceva şi mai concret de atât. Nu neapărat ajutor cu bani. Poate faceţi ceva pentru alţii şi puteţi să ne spuneţi şi nouă. Eu aştept cât mai multe comentarii, aştept să te implici. Eu am lansat o idee şi cu siguranţă că de aici putem construi mai mult. Iar sloganul, aşa cum l-am anunţat şi pe Facebook, este "creşte acolo unde eşti plantat"
Cu mare drag!
şi mă roagă să confirm că mă pot duce la spectacol. Evident că am confirmat şi, deşi auzisem numai lucruri înălţătoare despre piesă, habar nu aveam la ce mă duc.
. Ce vreau să spun de fapt este că e foarte posibil să ai un vis, e posibil şi să fi încercat multe căi pentru a-l împlini şi e posibil să fi eşuat de multe ori. Cei apropiaţi îţi spun că nu se poate, că e greu, că nu ţi se potriveşte. Celorlalţi nu le pasă deloc. Nu mai ştii ce să faci şi unde să mergi. Poate că nici cele ce ţi-au venit pe tavă nu îţi sunt de prea mare ajutor.
